După o conversație decisivă (dar din alea care îți lasă un gust amar), înțeleg că sunt singură. ”Singură ai fost și până acum.” zice introverta. Nu, nu, în monotonia vieții zilnice, nu sunt deloc singură, am mereu pe cei mai dragi alături. Dar acolo, la rădăcini?
Mda, singurătatea mereu sperie. Aproape pe oricine. Nu și dacă ești introvert:) Și nu e o alegere să fii introvert! Lumea e condus de extraverți, activi, dinamici, flexibili și cu o Mare nevoie de energie! Pe scurt, extraverții au o lipsă permanentă de energie proprie, pe când introverții au prea multă.
De aici și explicația pentru faptul că pot sta închiși în casă și o lună:))
Dar încă mă sperie singurătatea. E un semn bun, mă gândesc. Alea 5 la sută de extraversie încă persistă și chiar rezistă!
Anxioasa din mine, în fața pericolului, o apucă la sănătoasa, evită să audă suntete, evit să audă vorbe, evit să văd acel "ceva" care mă sperie atât de mult. În realitatea aia, nu pot să-mi privesc temerile în faţă iar dacă n-am încotro şi trebuie să înfrunt acel "ceva" sau "cineva", îmi repet încontinuu cu voce tare, ca un copil care se ascunde după fusta mamei dar țipă că e independent, îmi repet că eu sunt puternică, că nimic nu mă poate doborî.
E chiar haios să te arăţi puternic şi curajos când nici măcar ochii nu ţi-i deschizi ca să-ţi priveşti inamicul.
Pun receptorul, arunc naibii telefonul și închid ochii. Mă teleportez exact acolo unde n-ar f trebuit să fiu în această perioadă a anului: la Mare. Pentru mine Marea merită să fie scrisă cu majusculă pentru că mi se pare cel mai frumos miracol pe care vreodată l-a creat Dumnezeu. De multe ori când îmi este greu, eu mă gândesc la mare. La valuri. La peşti, crabi, meduze. Adierea mă ademeneşte cu mirosul acela specific. Aud Marea de la mii de kilometri depărtare. Aud pescăruşii care dansează pe valuri. Mă seduce. Imaginația intră în acțiune și începe să țese tabloul. Cred că s-ar vinde scump.
Așadar, constat mulțumită: da, în această călătorie vreau să fiu singură. Aici singurătatea nu doare.
Sunt copleştită de emoţiile revederii mării.
Marea mi-e și frică și destin.
Mă aşez pe o piatră şi simt că îmi vine să plâng. Da da, e momentul ăla când nu știi ce-o fi cu tine. Gândurile vin val-vârtej. Mă înconjoară și mă amenință. Unele rup câte puțin din sufletul meu, făcându-mă să mă îndoiesc tot mai mult de lumea în care trăiesc. Altele amplifică emoțiile pozitive, imaginația preluând rolul decisiv de a le bălăci în Mare. Nu e chiar plăcut.
Un gând mă tot cicălește: Oamenii n-au idee ce înseamnă puterea cuvântului. Cuvântul a devenit mai mult armă decât mângâiere (o fi fost ăsta scopul său inițial?). Oricine poate spune orice. Adesea înaintea filtrării prin rațiune. CUVÂNTUL A DEVENIT ACCESIBIL, UZAT DAR MAI ALES, EXTREM DE PREDISPUS MANIPULĂRII!
”Niciodată nu ai avut curajul să te arunci în mare noaptea! Ești fricoasă!” mă zdruncină un gând. Altul încearcă să mă salveze: Nu e momentul. E vânt și plouă. E timp pentru toate. Un zâmbet se instalează rapid pe fața mea îngândurată: pff ce putere au și gândurile astea! Cine ar putea să mă contrazică? sare ca ars orgoliul.
Te-ai gândit vreodată că Marea e tristă că o vizităm doar o dată pe an? Că nu ai doar tu nevoie de ea ci și ea de tine? Poate e un schimb de energie. Poate și ea se regenerează cu ajutorul depresiei tale:)
Eul meu se retrage în liniștea Mării. Ea e infinit mai importantă. De fapt, dizolvarea sufletului meu în Mare e tot ce contează acum. Doi crabi se ceartă pe o stâncă. Au ceva de împărțit. Poate chiar Marea:))
Pe o notă tragico-pozitivă, Marea nu e doar despre romantism, valuri, plimbări cu bicicleta pe apă, poze semi-nud, bere și nisip, Marea e despre tot ce ai înnecat TU în ea: amintiri, gânduri, depresie, dezamăgiri și iluzii.
